Jurnalul unui emigrant...
Aeroport Madrid Barajas. Emoţii la sosirea bagajelor, emoţii la reîntâlnirea cu rudele. Oamenii urmează săgeţile de EXIT şi se risipesc. Până aici scenariu este banal. Oameni anonimi îşi poartă la fel de anonim destinul într-o etapă superioară. Ca şi cum ar fi trecut peste o rundă de joc şi au început alta cu o agitaţie stângace. Printre ei sunt şi eu. Jurnalist roman, 26 de ani, instruit la şcolile superioare de stat, cu o etică a decentei şi a bunului simţ, cu speranţe, cu defecte, cu temeri şi mai presus de orice cu credinţă. Sunt aici, în Madrid. Îmi caut de muncă. Sunt de mâna cu soţul meu. Şi el îşi caută de muncă. Trebuie să ajungem în Alcobendas. Acolo ne aşteaptă mama şi fratele meu. Şi ei au ceva provizoriu de muncă.
Nu ştiu să vorbesc limba spaniola şi chiar dacă aş şti mi-ar fi greu să vorbesc altceva decât romana. Totul e nou. Aerul, mersul pe străzi al oamenilor, sarea, pâinea. Ajungem acasă. Mama îmi spune că sunt cea mai mare bucurie a ei. Vorbim, râdem. Locul îmi place. Adorm şi nu visez. Dimineaţă mă trezesc cu griji. Unde o să muncesc? Resursele de chirie şi de hrană sunt limitate aşa că trebuie să acţionez şi repede şi eficient. Încep să răsfoiesc ziare, reviste, site-uri.
Mi-aş dori să fiu jurnalist în continuare. Să pot scrie despre viaţa romanilor din Spania, să vorbesc despre poveştile de succes ale unora sau despre deznădejile altora care nu s-au putut acomoda, dar care totuşi nu renunţă. Merg la un locutorio şi încep să dau telefoane mai întâi jurnaliştilor care asigură corespondenta principalelor posturi de televiziune din România. De la fiecare primesc acelaşi răspuns. “Echipa este completă, nu te putem ajuta, dar mergi mai departe, încearcă la reviste.” Încerc la reviste. Trimit mailuri, trimit cv-uri şi recomandări. Le spun tututor despre mine, despre studiile şi experienţa mea în domeniul mediatic. Le spun că aş putea fi de folos pentru că nu sunt un om disperat după bani, ci un om disperat după meseria asta. În scurt timp primesc şi un răspuns de la o redacţie. “Ne-ar face plăcere să colaborăm”. Vestea mă copleşeşte! Sunt bucuroasă! Le povestesc celor dragi despre asta.
Pentru că majoritatea romanilor din Spania îşi măsoară rezultatele muncii cu cârcă sau cu portofelul, tupeul de a scrie şi entuziasmul de face asta sunt considerate de unii drept mofturi de doi lei. Nu-mi pasă, încep şi scriu. Scriu ceea ce citiţi acum. Dar vă spuneam că scrisul nu e întotdeauna profitabil aşa că am hotărât să aplic pentru orice slujbă care mi-ar oferi confortul de a scrie. Aşa am nimerit într-o pastelerie cu şefi marocani.
Colega de tură - o româncă. Aceeaşi care mi-a şi spus că aş putea veni aici să lucrez. O fată muncitoare, devotată, care cocea pâinea în cuptor, pregătea magdalene şi tarte tradiţionale în bucătărie, servea cafeaua clienţilor, vindea prăjituri, toate în acelaşi timp. Acum era aici, acum era acolo. Acum ştergea vitrina, acum debarasa masa. Acum primea marfa, acum făcea fresh-uri de portocale. Eu oboseam doar privind-o. Ei, cât poate fi de greu...?! Şi am început şi eu să fac toate câte se făceau în jurul meu. Dar mai cu seamă trebuia să încep a vorbi în spaniolă. Lumea se uită la mine şi eu la lume. De zâmbit zâmbeam frumos, dar de înţeles nu, şi pace. Am încercat în franceză. Mais oui, mais oui, c est tres bien, c est la vie, o la, la!, mon Dieu. Şi aşa până când ajungeam roşie ca racul. De necaz mă blocam în bucătărie la spălat de vase până când şefa mă întreba: “Ca va bien? Ooo, biensure, madam. C est tres bien “. Când s-a terminat ziua am spus că s-a terminat secolul. Nu ştiu de ce mă epuizasem aşa de tare. Cred că efortul de a vorbi a fost mai mare decât cel fizic. A doua zi mi-am zis că voi fi şi mai bine. Dimineaţa, aceiaşi clienţi, aceleaşi zâmbete prosteşti din partea mea. “caffe con leche?” îi întreb. Şi, claro». Până la urmă am renunţat. Poate că era mai bine să rămân, nu ştiu asta. Am plecat fără o vorbă şi nici că am mai trecut pe acolo. Nu pentru că mi-ar fi fost lene. Ceva nu se potrivea în mintea mea. Eram omul nepotrivit la locul nepotrivit şi am reacţionat ca atare.
Din nou acasă, fără slujbă, adică fără o slujbă plătită bine. Din nou la laptop, singura alinare. Cei din ţara mă întreabă cu ce mă ocup, cum este, sau dacă reuşesc să mă acomodez. Le coafez realitatea şi le spun ce ar dori să audă, adică numai de bine. Căutările continuă. Mama mă consolează şi-mi spune că o să mi cedeze una dintre casele pe care le are în grijă ca „limpieza”. “Dacă nu şi nu, te recomand señorei şi vei lucra ca şi mine, te învaţă mama tot ce trebuie să ştii. Nu-i mare lucru “. Ce se va întâmpla cu mine în continuare, pe unde voi ajunge să muncesc nu ştiu nici eu, dar imediat ce voi afla o să vă povestesc negreşit şi dvs în următoarele file de jurnal.
Silvia Partebuna Pascale